Psalmul 72

Aceste versete din Psalmul 72, un psalm al lui Asaf, un poet și muzician al Vechiului Testament explorează paradoxul perceput al prosperității celor răi și al suferinței celor drepți, dar care se încheie cu o încredere profundă în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu.

Psalmul începe cu o afirmație de încredere în bunătatea lui Dumnezeu față de cei drepți, dar continuă imediat cu mărturia tulburării psalmistului privind prosperitatea păcătoșilor, pe care o observă în lume (versetele 2-12). Psalmistul descrie apoi cum acest fapt îi provoacă neliniște și îndoială.

Versetele 13-14 exprimă sentimentul de dezamăgire a psalmistului, care simte că a respectat legile divine fără să vadă beneficii personale. În versetul 15, el recunoaște că dacă ar fi vorbit așa, ar fi negat fidelitatea lui Dumnezeu și ar fi abandonat credința sa.

Versetele 16-20 oferă o schimbare de perspectivă. Psalmistul își amintește că este necesar să privim dincolo de realitatea imediată și superficială. În momentul în care înțelege “sfârșitul” celor răi, el își dă seama că prosperitatea lor este efemeră și nu oferă fericire autentică sau durabilă.

În versetele 21-28, autorul reafirmă încrederea sa în Dumnezeu și recunoaște că deși a fost confuz și “fără de minte”, Dumnezeu nu l-a abandonat. El își exprimă fidelitatea neclintită față de Dumnezeu, afirmând că “a mă lipi de Dumnezeu bine este”. El se dedică vestirii laudelor lui Dumnezeu, reafirmându-și încrederea și nădejdea.

Acest psalm se ocupă de dilema morală adesea întâlnită: de ce prosperă cei răi în timp ce cei buni suferă. În ciuda acestei aparențe tulburătoare, psalmul îndeamnă la încredere și speranță în dreptatea divină, amintindu-ne că Dumnezeu este alături de cei drepți, chiar și atunci când lucrurile par împotriva lor.

Psalmul 72

1. Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepți la inimă.
2. Iar mie, puțin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puțin a fost de nu s-au poticnit pașii mei.
3. Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor.
4. Că n-au necazuri până la moartea lor și tari sunt când lovesc ei.
5. De osteneli omenești n-au parte și cu oamenii nu sunt biciuiți.
6. Pentru aceea îi stăpânește pe ei mândria și se îmbracă cu nedreptatea și silnicia.
7. Din răutatea lor iese nedreptatea și cugetele inimii lor ies la iveală.
8. Gândesc și vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus.
9. Până la cer ridică gura lor și cu limba lor străbat pământul.
10. Pentru aceasta poporul meu se ia după ei și găsește că ei sunt plini de zile bune
11. Şi zice: “Cum? știe aceasta Dumnezeu? Are cunoștință Cel Preaînalt?
12. Iată, aceștia sunt păcătoși și sunt îndestulați. Veșnic sunt bogați”.
13. Iar eu am zis: “Deci, în deșert am fost drept la inimă și mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele,
14. Că am fost lovit toată ziua și mustrat în fiecare dimineață”.
15. Dacă aș fi grăit așa, iată aș fi călcat legământul neamului fiilor Tăi.
16. Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea.
17. Până ce am intrat în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu și am înțeles sfârșitul celor răi:
18. Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei și i-ai doborât când se înălțau.
19. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor.
20. Ca visul celui ce se deșteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.
21. De aceea s-a bucurat inima mea și rărunchii mei s-au potolit.
22. Că eram fără de minte și nu știam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine.
23. Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit.
24. Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi afară de Tine, ce am dorit pe pământ?
25. Stinsu-s-a inima mea și trupul meu, Dumnezeul inimii mele și partea mea, Dumnezeule, în veac.
26. Că iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine.
27. Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porțile fiicei Sionului.

Citește și: Psalmul 71