Aceste versete din Plângerile lui Ieremia, Capitolul 5, reprezintă o rugăciune de jale și un apel la mila și intervenția divină în urma distrugerii Ierusalimului și a exilului poporului evreu în Babilon. Capitolul descrie suferința profundă și umilința îndurată de poporul evreu, pierderea moștenirii și a demnității lor, precum și consecințele grave ale păcatelor lor și ale strămoșilor lor.
Versetele încep cu o cerere adresată lui Dumnezeu de a-și aminti de suferința poporului Său și de a observa umilința lor. Descrie apoi condițiile grele de viață, inclusiv lipsa de resurse de bază precum apa și lemnele, care acum trebuie cumpărate și faptul că sunt stăpâniți de străini și prigoniți.
Se face referire la nedreptățile și violențele suferite, inclusiv violul femeilor și umilirea liderilor comunității. Tinerii și bătrânii sunt deopotrivă afectați de această catastrofă, pierzându-și rolurile tradiționale și fiind forțați să muncească în condiții degradante.
Versetele reflectă, de asemenea, o pierdere a speranței și a bucuriei, evidențiată prin contrastul dintre veselia pierdută și starea actuală de jale. Se recunoaște că această situație este rezultatul păcatelor și se face o legătură directă între comportamentul păcătos și suferința îndurată.
Capitolul se încheie cu o rugăciune pentru reînnoire și restaurare, cerând lui Dumnezeu să nu-i uite sau să-i părăsească definitiv pe poporul Său. Există o recunoaștere a suveranității eterne a lui Dumnezeu și o întrebare retorică despre durata mâniei divine, sugerând o dorință profundă de reconciliere și de revenire la relația dintre Dumnezeu și poporul Său.
În ansamblu, Capitolul 5 din Plângerile lui Ieremia este un strigăt emoționant pentru milă și ajutor divin în fața unei suferințe copleșitoare, exprimând în același timp recunoașterea greșelilor trecute și speranța pentru viitor.
Plâgerile lui Ieremia – Capitolul 5
- Adu-ţi aminte, Doamne, de cele întâmplate, şi vezi ocara noastră!
- Moştenirea şi casele noastre au căzut în mâna celor străini, de alt neam.
- Am ajuns orfani, fără de tată, mamele noastre sunt văduve.
- Bem apa noastră cu bani, lemnele noastre le primim cu plată.
- Pe grumajii noştri stau prigonitorii şi, deşi n-avem puteri, nu ne dau răgaz.
- Întindem mâna către Egipt şi Asiria ca să ne sature de pâine.
- Părinţii noştri au greşit şi nu mai sunt, dar noi purtăm fărădelegile lor.
- Slugi ne stăpânesc şi nimeni nu vine să ne scoată din mina lor.
- Cu primejdia vieţii noastre ne agonisim pâinea, în faţa sabiei care ne ameninţă în pustiu.
- Pielea noastră s-a înnegrit ca un cuptor de văpaia foametei.
- Ei au batjocorit femeile în Sion, fecioarele din cetăţile lui Iuda.
- Căpeteniile au fost spânzurate de mâna lor, feţele bătrânilor nu au mai fost luate în seamă.
- Flăcăii au învârtit la râşniţă şi tinerii s-au poticnit cărând lemne.
- Bătrânii nu mai stau la poartă, cei tineri nu mai cântă din alăute.
- S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat în plâns.
- Căzut-a cununa de pe capul nostru; vai nouă, că am păcătuit!
- Pentru aceasta inima noastră tânjeşte şi ochii s-au întunecat.
- Muntele Sionului a rămas pustiu şi pe el se plimbă vulpile.
- Tu, Doamne, împărăţeşti în veci şi scaunul Tău în neam de neam!
- Pentru ce vrei să ne uiţi, să ne părăseşti atât de multă vreme?
- Întoarce-Te către noi şi ne vom întoarce; înnoieşte zilele noastre ca în vremea cea de demult!
- Sau Tu ne-ai urgisit şi Te-ai mâniat pe noi, fără măsură?
Citește și: Plâgerile lui Ieremia – Capitolul 4
