Acest text din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani, o parte esențială a Noului Testament, tratează subiecte adânci ale teologiei creștine.
Apostolul Pavel începe prin a-și declara iubirea profundă și dureroasă pentru poporul său, israeliții. Durerea sa vine din faptul că, deși israeliții au fost aleși de Dumnezeu și au fost înzestrați cu Legea și făgăduințele, mulți dintre ei nu L-au recunoscut pe Hristos ca fiind Mesia promis.
El introduce apoi o distincție crucială între “Israelul după trup” și “Israelul după spirit”. Nu toți cei care sunt descendenți fizici ai lui Avraam sunt adevărați israeliți în sensul spiritual. Fiul promis lui Avraam nu a fost Ismael, născut din sluga sa, ci Isaac, născut din soția sa, Sara. Acest lucru evidențiază principiul că moștenitorii promisiunii divine sunt cei care cred în Dumnezeu și îi urmează, nu doar cei care sunt legați de Dumnezeu prin legături de sânge.
Citește și: Epistola către Romani – Capitolul 8
Apostolul Pavel continuă cu o discuție asupra alegerii divine, folosind exemplul gemenilor Iacov și Esau. Dumnezeu a ales să-l binecuvânteze pe Iacov în detrimentul lui Esau, nu pe baza faptelor lor (deoarece decizia a fost luată înainte de nașterea lor), ci potrivit voii Sale suverane. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept; în schimb, subliniază că mântuirea nu este ceva ce poate fi câștigat prin fapte, ci este un dar al milostivirii lui Dumnezeu.
Ideea de milă divină este în continuare ilustrată prin relatarea lui Faraon. Dumnezeu a “întărit” inima lui Faraon, nu pentru a-l condamna nejustificat, ci pentru a demonstra puterea Sa și a-și face cunoscut numele în toată lumea.
În final, Pavel vorbește despre vocația neamurilor. Prin Hristos, Dumnezeu și-a extins mila și la neamuri, îndeplinind promisiunea făcută prin proorocii Osea și Isaia. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a respins pe Israel. Pavel susține că, deși mulți israeliți au respins Evanghelia, totuși a existat întotdeauna un “rest” care a răspuns în credință.
În acest fragment, Pavel oferă o vedere panoramică a istoriei mântuirii, începând cu promisiunile făcute lui Avraam și continuând cu împlinirea acestora în Hristos. Mântuirea, arată el, nu este o chestiune de merit sau de moștenire fizică, ci este un dar al harului lui Dumnezeu, acordat tuturor celor care răspund cu credință – fie că sunt israeliți sau neamuri.
Epistola către Romani – Capitolul 9
- Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt,
- Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii.
- Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup,
- Care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele,
- Ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!
- Dar nu aşa că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu: căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi;
- Nici pentru că sunt urmaşii lui Avraam, sunt toţi fii, ci “întru Isaac, a zis, se vor chema ţie urmaşi”,
- Adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi.
- Căci al făgăduinţei este cuvântul acesta: “(La anul) pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu”.
- Dar nu numai ea, ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul, Isaac, părintele nostru;
- Şi nefiind ei încă născuţi şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă,
- I s-a zis ei că “cel mai mare va sluji celui mai mic”,
- Precum este scris: “Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”.
- Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!
- Căci grăieşte către Moise: “Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur”.
- Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte.
- Căci Scriptura zice lui Faraon: “Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul”.
- Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte.
- Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?
- Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?
- Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?
- Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pierire,
- Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?
- Adică pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni,
- Precum zice El şi la Osea: “Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită;
- Şi va fi în locul unde li s-a zis lor: Nu voi sunteţi poporul Meu – acolo se vor chema fii ai Dumnezeului Celui viu”.
- Iar Isaia strigă pentru Israel : “Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui.
- Pentru că împlinind şi scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său”.
- Şi precum a proorocit Isaia: “Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora”.
- Ce vom zice, deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţă;
- Iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea dreptăţii.
- Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele Legii. S-au poticnit de piatra poticnirii,
- Precum este scris: “Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina”.