Aceste versete din Epistola către Romani continuă dezvoltarea temei dreptății prin credință, care este esențială în teologia creștină.
În versetele 1-4, este analizată relația dintre Avraam, considerat părintele credinței în tradiția iudaică și faptele sale. Autorul precizează că Avraam nu a fost îndreptat în fața lui Dumnezeu prin faptele sale, ci prin credința sa, așa cum este indicat în versetul 3: “Avraam a crezut lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”. Aceasta este o afirmație centrală care stabilește precedența, pentru a înțelege că dreptatea nu se obține prin fapte, ci prin credință.
În versetele 5-8, autorul întărește acest concept, citând cuvintele lui David despre fericirea acelui om căruia i se socotește dreptatea nu prin fapte, ci prin credință și prin harul lui Dumnezeu.
Versetele 9-12 analizează întrebarea dacă acest concept se aplică doar celor circumciși (adică iudeilor) sau și celor necircumciși. Răspunsul este clar: credința este considerată ca dreptate pentru toți, indiferent de circumstanțe.
Versetele 13-16 continuă această temă, argumentând că Avraam și descendenții săi nu au primit promisiunea prin lege, ci prin dreptatea provenită din credință. Acest lucru subliniază inutilitatea legii în obținerea mântuirii.
Versetele 17-22 descriu încrederea profundă și nestrămutată a lui Avraam în promisiunile lui Dumnezeu. Această credință a lui Avraam este prezentată ca un exemplu de urmat pentru toți credincioșii.
În final, versetele 23-25 extind acest concept, argumentând că nu doar Avraam a fost considerat drept prin credință, ci și toți cei care cred în Iisus Hristos, cel care a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră. Aceasta subliniază mesajul central al evangheliei și anume, mântuirea accesibilă tuturor prin credința în Iisus Hristos.
Aceste versete reprezintă un apel la încrederea totală în Dumnezeu și în promisiunile Sale, ilustrând faptul că, credința și nu faptele, este cheia mântuirii.
Epistola către Romani – Capitolul 4
- Deci, ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam?
- Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
- Căci, ce spune Scriptura? Şi “Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate”.
- Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie;
- Iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate.
- Precum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea fără fapte:
- “Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit!
- Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul”.
- Deci fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem: “I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate”.
- Dar cum i s-a socotit? Când era tăiat împrejur sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
- Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur, pentru a li se socoti şi lor (credinţa) ca dreptate,
- Şi părinte al celor tăiaţi împrejur. Dar nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur.
- Pentru că Avraam şi seminţia lui nu prin lege au primit făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci prin dreptatea cea din credinţă.
- Căci dacă moştenitorii sunt cei ce au legea, atunci credinţa a ajuns zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat,
- Căci legea pricinuieşte mâine; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege.
- De aceea (moştenirea făgăduită) este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii, nu numai pentru toţi cei ce se ţin de lege, ci şi pentru cei ce se ţin de credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor,
- Precum este scris: “Te-am pus părinte al multor neamuri”, în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt;
- Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: “Aşa va fi seminţia ta”;
- Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit – căci era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei;
- Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu,
- Şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă.
- De acea, credinţa lui i s-a socotit ca dreptate.
- Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate,
- Ci se va socoti şi pentru noi, cei care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru,
- Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră.
Citește și: Epistola către Romani – Capitolul 3
