Cartea Ecclesiastului, atribuită fiului lui David, regele Solomon, explorează sensul și scopul vieții umane. În aceste versete, Ecclesiastul reflectă asupra naturii efemere și adesea inutile a existenței umane.
Ecclesiastul începe prin a declara că toate lucrurile sunt “deșertăciuni”, un termen care sugerează futilitatea, lipsa de substanță sau efemeritatea. El se întreabă care este rostul muncii și eforturilor omenești, având în vedere că generațiile vin și pleacă, dar pământul rămâne neschimbat.
Autorul observă ciclicitatea naturii: soarele răsare și apune, vânturile suflă în diferite direcții, râurile curg în mare, dar marea nu se umple. Toate acestea sugerează un ciclu nesfârșit și repetitiv al vieții, în care omul nu găsește satisfacție completă sau un scop final.
Ecclesiastul remarcă, de asemenea, că nu există nimic cu adevărat nou sub soare. Chiar și lucrurile care par noi sunt doar repetări ale trecutului. Oamenii nu își amintesc de generațiile anterioare și nici generațiile viitoare nu își vor aminti de cei de acum.
În căutarea înțelepciunii și cunoașterii, Ecclesiastul ajunge la concluzia că aceasta aduce mai multă durere și suferință. Cu cât știi mai mult, cu atât ești mai conștient de complexitatea și dificultatea lumii, ceea ce poate duce la frustrare și dezamăgire.
În esență, aceste versete din Ecclesiastul exprimă o viziune pesimistă asupra vieții, subliniind futilitatea eforturilor umane în fața ciclicității neschimbate a naturii și a istoriei. Această perspectivă este menită să provoace cititorul să reflecte asupra adevăratului sens al vieții și să caute înțelepciunea dincolo de simplele plăceri sau realizări materiale.
Ecclesiastul – Capitolul 1
- Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim.
- Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!
- Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
- Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!
- Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi.
- Vântul suflă către miazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale.
- Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple, căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat.
- Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să o spună: ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude.
- Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.
- Dacă este vreun lucru despre care să se spună: “Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră.
- Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor.
- Eu Ecclesiastul am fost regele lui Israel în Ierusalim.
- Şi m-am sârguit în inima mea să cercetez şi să iau aminte cu înţelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca să se chinuiască întru el.
- M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt.
- Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ceea ce lipseşte nu se poate număra.
- Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiind.
- Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt,
- Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.
Citește și: Cartea lui Osea – Capitolul 14 (final)
